JouJou

Sunt momente in care realizezi ca viata e atat de relativa.

Venisem cu totul calcata pe coada, de o coafeza care mi-a executat un breton defazat, tamp si mai ales nedorit, dupa ce o bodoganisem tot drumul, pe ea si pe metoda ei de tuns "in picioare, cu capul in jos". De draci, m-am oprit chiar sa-mi cumpar un arsenal de clame si clesti, care trebuiau sa-mi aseze parul de acum in colo astfel incat fatza mea sa arate ca fatza mea in continuare.

Ma intalneam cu niste amici,cu care de mult planuiam o iesire. In formula consacrata nu intra nici bretonul meu tembel si nici un cuplu, din care il cunosteam doar pe el. Era prietenul unuia si ultima data cand il vazusem l-am felicitat ca intrase la politehnica, cu doua veri in urma.Acum era cu...viitoare lui sotie. Mai mult, si cu viitorul lui copil. Anuntau data nuntii, mai repede decat era planuit, ca sa nu intre in post.

Primul meu gand a fost "ce trist", sa fii nevoit sa te casatoresti in imprejurari ca astea, sub presiunea familiei si a timpului, probabil fara sa iti doresti cu adevarat, grabiti de un copil neplanificat. Incet, mi-am dat seama ca prin ochii lor se vede altfel. Ea zicea ca abia asteapta sa nasca, nu cu un sentiment de usurare al poverii, ci cu seninatate si drag. Povesteam de nume si de botosei, si fiind instiintat ca fetele votasera pentru "Mara", el spune cu candoarea unui sot casatorit de 20 de ani "vorbim acasa". La un moment dat,a pus mana sa simta miscarea copilul in burta. Pana la urma,cliseele din filme provin din realitate si cred ca doar ideile preconcepute te impiedica sa traiesti cu intensitate un moment din asta.

Acasa, descalt adidasii si trec prin fata oglinzii. Nu imi sta totusi asa de rau.