JouJou

E vremea introspectiilor, a concluziilor si a prioritizarilor. Fara sa clipesc, stiu ca 2008 a fost anul cu cele mai mari greutati de pana acum.

Primele semne le-a dat in iulie, cand lipicioasa dupa o zi si-o noapte de cuseta, m-am trezit in gara cu un troller, o geanta de voiaj, una de umar si trei oameni la fel de incarcati. Plus o harta. Cu fiecare pas eram mai aproape de a arunca o pereche de balerini din bagaj, de a cauta si angaja un hamal la orice suprapret, de a balacari romaneste stradutele in panta ale Pragai.

Septembrie m-a prins in garsoniera cocheta de la Foisor, incercand sa duc un televizor la reparat. Asezasem monstrul pe o patura, pentru a-l putea misca mai usor, insa la fiecare "1,2,3 si, acum, acum! " ne pocnea un ras isteric, cum numai examenul de negociere mai scosese din noi. Inutil sa zic ca A. ii e frica de lifturi, deci am coborat pe scari cu hei-rup si cu scenarii demne de camera ascunsa.

De curand am rezolvat o probelma complexa de combinatorica, geometrie in spatiu si logica, distribuind in mod echitabil vreo 45 de litrii si 10 kilograme in trei valize de dimensiuni diferite. Provocarea adevarata a fost insa transportul lor pana in portbagaj, in miez de noapte. Atacate de ras si de data asta, ne-am fortat o mina sumbra, un mers ritmic si furisat si ochi iscoditori imprejur. Era evident ca valiza imensa si neagra tainuia un cadavru transat. La fel de evidenta ca paloarea noastra cand, patruland, a aparut politia.

Alegeti varianta corecta:

Cel mai palpitant e:
- una din 3 masini sa greseasca drumul, ocolind cu 50 km
- alta din 3 masini sa mearga cu 120km/h prin defileul Jiului
- sa implori angajatii de la telescaun sa-l mai tina deschis inca umpic, si umpic...
- sa fii imobilizat sub bagaje in telescaun si sa ai impresia ca pierzi cimbru

Paradoxal e :
- "fara noi ati muri de foame" spusa de baieti
-"fara noi nici cu sania nu stiti sa va dati" spusa de fete
- classic rock, folk, gypsy music, soft rock, jazz, bossa nova, din aceleasi boxe

Miza cea mai mare e:
- cine pierde spala vasele
- cine pierde pazeste ciorba
-cine castiga intra in sauna cu fetele

Stii ca merge bine cand:
- reusesti in sfarsit sa te agati singura de teleski
- privesti din varful partiei si stii sigur ca e varful lumii
- sari peste un damb si cazi tot in picioare
- dar ti se pare plictisitor, ramai in clapari si te apuci de facut ingerasi

E din alt film:
- tango in clapari
- alzheimer, relatii de conjunctura, sughituri, la 6 dimineata
- mafia si mima, la alt 6 dimineata
- friptea intre oameni de 22 de ani

Timp de lucru: 5 zile
Punctaj: 1 cana vin fiert/ subiect

scriu repede, ca la 12 mi se transforma tastatura in doveac.

"Cateodata ma uit la televizor si nu ma gandesc la nimic. Astept sa treaca timpul si a doua zi sa o iau de la capat, iar si iar." cred ca e cel mai trisit lucru pe care mi l-a zis vreodata.

sa-mi mai scada umpic coroana de drama queen.

si am frecat faianta din spatele dulapului, am aranjat cartile dupa marime, am calcat prosoapele de bucatarie. vine bunica-mea, dupa vreo 4 ani.

stiu cat a fost intotdeauna de stricta la curatenie.

stiu si ca stie ca primul lucru cand ajung acasa imi arunc hainele pe unde apuc, ca nu port niciodata papuci, ca fac mofturi la mancare si de aia e frigiderul plin de chestii pe jumatate terminate, ca citesc pe parchet cu picioarele pe pereti.

dar vreau sa vada ca pot sa fiu si responsabila, vreau sa fie multumita de mine.

pe restul lumii am tot timpul s-o impresionez.

Ipoteza: barbatul e un copil mare.

Demonstratie: il convingi sa intre la tomograf pentru ca e ca-n filme si ii promiti ca-i inramezi scan-ul sistemului circulator colorat albastru de la substanta de contrast.

Concluzie: "nu mai vreau niciodata"

pe fondul contractelor de cesiune si al titlului oneros:
- ce e asta?
- oscileaza intre arici si masina de curse.

si-un MBA.

Daca as fi scris mai devreme as fi zis ca in departamentul ala s-au adunat toti frustratii- pitici hipofizari, giganti pituitari, obezi maligni, metrosexuali neafirmati, cineasti dezorientati, avocati reprofilati, narcomani sau pur si simplu mediocrii. In frunte cu mine, instabila emotional.

Daca as fi scris mai devreme as fi zis ca mai tare decat spaghetele de orez, cu sos, chinezesti, ma scarbeste femeia de seriviciu, cu singurul lucru care ii intra in atributii pe care am vazut-o facandu-l - deschiderea usilor de la wc-uri printr-un bubuit cu piciorul, sunetul scos la vederea privelsitii si trecutul mai departe pana la un wc functional, caruia ii pune o hartie igineica si pleaca; cafelele, cumparaturile neinsemante, capul usor inclinat inapoi astfel incat sa poata privi in jos, toate in schimbul unui scaun tras la biroul sefei si o discutie la per-tu.

Daca as fi scris mai devreme as fi zis cum se simte vaniteatea celor proaspat promovati in pozitii ce implica supravegherea subalternilor, despre limbajul lor de lemn vs. naturaletea studiata a CEOului si despre cum ma dadeam cu capul de dulap intr-o sedinta cand am fost instiintati ca "trebuie sa oferim companiei tot supportul neceasar".

Daca as fi scris mai devreme as fi zis cum sosirea actionarilor majoritari din strainatate este fix o inspectie scolara; cu scoaterea cerceilor din spanceana si limba, imprumutarea unei camasi uitata in cuier, distribuirea de post-it-uri si ghivece cu flori, cu mentiunea ca vor fi luate inapoi, inca un pic si urma repararea toaletelelor.

Dar scriu acum- cu cardul de acces si cheile de la rollbox ca suveniruri. Cu pranzuri luate pe scarile de incendiu si cu ceaiuri baute pe acoperis, cu sperieturi de la uscatorul de maini care se porneste dupa niste legi ale fizicii aleatoare, cu usi de la bucatarie blocate cu toata forta mea si cu chicoteli in spatele lor, cu seri cu secunde numarate descrescator, revelioniceste.

Scriu acum, cand stiu sa descifrez ochii, sprancele si cutele fruntii vizibile deasupra cubiculelor, cand l-am luat peste picior pe tipul popular cu biroul chiar in fata mea, domnul "Poprire",cu riscul de-a ma renega intreaga echipa, dar in final am ajuns sa ne tragem de sireturi, cand stiu ca alarma de incendiu declansaza dansul ploii si caderea retelei inseamna miros de floricele proaspat facute la microunde.

Si scriu acum, cand rezolutia "912 promise to pay" s-a mutat la mine pe tricou, "912 promise to not forget us".

1999. Intram in lift si I. imi facea cu mana din pragul usii. Zambeam fad si inghiteam in sec, ingramadindu-i in lift pe ai mei, asteptand intunericul de afara si bancheta din spate,rece, a masinii ca sa eliberez lacrimile ce ma sufocau.

2005. La coltul dinspre Academie ne-am despartit mainile in timp ce imi repeta intr-una sa nu plang, ca nu va mai putea pleca. Am privit lung, fara sa respir aproape , pana V. a intrat in curte, pana cand n-am mai deslusit nici o imagine printre genele ude si incarcate. Apoi imi amintesc doar peretele de sticla al cabinei telefonice, sughituri si o doamna in varsta intrebandu-ma daca mi-a murit cineva.

2008. Pe spate in pat, cu picioarele desculte atarnand, ii terminasem lui A. toate urarile si formularile de incheiere si ascultam doar respiratia. Gustul metaic ma sugruma iarasi. "O sa fie bine" si am scapat telefonul din mana.

Sunt oameni care merita tot binele din lume si care s-au dus sa il gaseasca.

-attend a Robbie Williams concert
-witness the Aurora Borealis
-learn to say "thank you" and "i love you" in 20 different languages
-one week volunteering for a humanitarian cause
-(re)learn (and keep in mind) world's capitals
-horse riding classes
-spend some time in a traditional gypsy community
-see the Great Chineese Wall (I wouldn't mind to see it from the Moon :D)
-visit Machu Picchu
-challenge a Queen's Guard pull silly faces
-compare my skin tone with Marilyn Monroe's, mess up Einstein's hair, and stand taller than Napoleon at Madame Tussauds in London
-name a star
-attend an ice skating event
-get a tattoo
-start "pay it forward"
-go to a drive in theater
-brownies
-dunga-dunga in the airplane
-gain money spontaneously from strangers
-dog
-experience 0 gravity

S-a facut un an de cand am paralizat pe canapeaua italiana de piele alba, in camera cu lustre cu mii de cristale Swarovski si vaza de Rosenthal cat alocatia mea pe toti anii de scoala. Ii scapasem telefonul din mana si cand a intrat i-am explicat pozitia mea ciudata prin faptul ca mi se incalecasera doua vene la gat. Ardeam toata, tremuram in interiror si imi auzeam efectiv avalansa de ganduri, ca un zgomot alb din care nu puteam sa discern nimic. Tot ce am reusit a fost sa iau bicileta si sa ma trezesc in West Park, unde am urcat pentru prima data dintr-un foc toate cele trei poduri. Abia cand am coborat brusc de pe bordura de la iesirea dinspre AutoBahnhof , a cazut lantul si am pus mana pe el care era ud, mi-am dat seama ca ploua chiar bine.

Pedalam in continuare si primul lucru care a prins contur din revolutia de ganduri a fost sa iau trenul sa fug la A. Nu stiam decat orasul unde invata, nu-i zisesem ca vin in tara si ar fi fost cel putin ciudat sa apar asa in maieu,trening si bicicleta pliabila,dupa ce intre noi ramasese neterminat totul. M-ar fi ascultat si sfatuit, mai mult ca sigur, si m-as fi dus cu toata tensiunea situatiei daca as fi stiut ca ca e cea mai buna miscare.

M-am gandit apoi cum pot sa dau de L.Ticalosul de mobil era pe cartela, toate magazinele acolo erau inchise dupa 7, iar un net-cafe, chiar daca as fi gasit, nu ma simteam in stare sa scriu. Abia procesam, scrisul ar fi fost o confirmare prea mare.

M-am asezat pe ce mi s-a parut a fi un petec mai uscat de iarba si sunt sigura ca daca s-ar fi oprit un trecator sa ma intrebe de bine, i-as fi pus pe tava, in limba aia pe care refuzam sa o invat intr-a 6a, tot.

Si ajungang iar la decemaenervezeupemine, ce-am facut ? Nimic, exact.

Cand am ajuns inapoi acasa, dupa 27 de ore de drum si un icecoffe la sticla, am scos-o pe L. pe sus de la nustiuce petrecere cu oameni mari si obligatii, la localul ala comunist de langa liceu, unde nu intram niciodata. Acum ma bateau tenisii noi si nu puteam sa-mi mai tin lacrimile.

"17 ani bairame
timiditate început
salivă buze răsuflare
noapte albă lacul tei
ciorapi de damă suferinţă
fotografie rămas bun
disperare hohote de râs
poliţie răsărit metrou

prietenie plajă foc dragoste putere tinereţe fum
iubire amintire val nepăsare luptă orgasm ideal

Şapteşpe mii pahar ţigară
cămin speranţă aşternut
beţie cântec ignoranţă
rucsac nisip gara de nord
carte de muncă libertate" [...]

+TVA

Clasa a 9a, candva in primele zile din vancata de vara.

4 pupeze survolau curtea liceului, in timp ce cativa baieti se destindeau la baschet, dupa proba de bac oral. Pupazoiul era brunet si bronzat, isi trantise sacoul si camasa pe masa de ping-pong si arunca la cos ridicandu-se usor pe varful pantofilor lustruiti si negri. Pupezele, hlizite toate, aruncau si ele, dar ocheade. Si din una in alta, pupaza creata, hotareste ca va trimite un mesager sa-i faca cunoscuta pozitia. Gainatul cade tocmai pe pupaza subsemnata. "De ce ?" incerca ea cu subtila disperare sa se furiseze...pentru ca ele nu merg, pentru ca in prima zi de scoala aproape le-a agasat cu sociabilitatea ei, pentru ca pamantul e rotund si altele.

De parca nu era suficient ca urma sa se prezinte in fata celui mai cel pupazoi - la momentul respectiv,colac peste pupeze, in maieu alb - pupaza a fost si abandonata strategic in urma, ca sa, vezi Doamne, aiba teren de desfasurare.

:)

Imi aduc aminte ca m-am trezit langa o minge de ping-pong, pe care m-am aplecat sa o ridic. Aveam sosete dungate si pantaloni scurti- costumatie de copil in vacanta. I-am dat mingea in cel mai firesc mod , caci intre timp trecuse la ping pong. Apoi, cu deja legendarul "auzi?", i-am zis ce si cum, de pupaza creata.

Dupa cateva minute eram afara din curte, dupa colt, unde restul pupezelor asteptau zburlite. Pupeze? Mai degraba ciocanitori, cand au aflat ce tampenie clocisem: in loc sa-i iau numarul lui, i l-am dat pe al ei.

Alergam prin Kiseleff ca se intuneca a furtuna si pupaza creata ma facea omleta pentru gestul meu. Putin stia ea, ca vara aia, avea sa fie cea mai frumoasa a ei de pana atunci.

Logodna fericita, Vlar!

M-as muta si maine de acasa. Daca mi-ai da , pe rand, un iglu, o pagoda, o tree house in scandinavia, o casa suspendata pe stalpi deasupra oceanului, sau, treaca de la mine:) , un penthouse in Manhattan.Altfel, nicidecum.

Cartierul meu are inca un aer de bunic bland si inalt, care ma lasa sa-i cotrobai in buzunarele pardesiului ca sa descopar un pachet de Bonibon.

Cartierul meu mai are strazi cu piatra cubica, cu felinare galbene si garduri cu iedera. Are pisici negre cu coada atarnand de pervazuri, pisici dungate incolacite pe boltele de vita de vie si pe Tom, asortat cu tufele de trandafiri pitici. Pe un colt, e dintotdeauna o Lada caramizie acoperita cu prelata, intre rotile careia sta o minge de fotbal dezumflata,tot dintotdeaua. Asfaltul miroase a pesmet- rasfatul zilnic al porumbeilor, acoperisul garajlelor a flori de tei si rufele scoase la uscat a liliac. In crapaturile scarilor roiesc furnici si cateodata te ciocnesti de bancuri de gazulite, din care, daca razi cu gura pana la urechi, poti sa inghiti si o familie intreaga.

Aici am dormit cu usa descuiata, si cu masina, am iesit in pijamale sa vad artificiile, m-am plimbat la 2 dimineata si am mers jumate de kilometru desculta, cu sandalele rupte in mana.

De ceva vreme, bunicul asta isi da parul cu gel, fumeaza pipa si citeste Esquire. Nu ma deranjeaza neaparat, mi se pare amuzant mai degraba.

Cartierul meu are cafenele cu indicii bursiei ruland pe plasme, trotuare ocupate de terase si de masini cu nume complicate, ceainarii cu expozitii de mobila, cluburi accesibile doar cu invitatie, piete cu cirese si zmeura, vanzatoare cu haine de firma si parul cu placa.

Aici merg noaptea la farmacia non stop, in trening, cu slalom printre paparazzi care pandesc un toc de 10, un Rolex sau un breton teapan.

Acum ploua in cartieru meu hibrid.

Cand am asezat permisul in portofel prima data am stiut ca imi trebuie mai mult decat o cartela plastifiata ca sa ma simt cu adevarat Sofer. Trebuia, vezi bine, sa trec prin anumite ritualuri initiatice ale existentei la volan, clar definite in mintea mea: gestul gales si relaxat facut cu mana pietonilor pentru a traversa , palma ridicata in semn de multumire pentru prioritate, clipocitul din avarii primit tot ca multumire, avertizarea de radar prin flash-uri.

Daca pe primele le-am bifat relativ repede,ultima era cea mai provocatoare. Era dovada suprema a solidaritatii soferesti si totodata apogeul etapei de novice, incununarea trecerii la categoria pro, accesibila doar celor alesi. Devenea apoi cod de onoare intre acesti putini cu experienta, agilitate, curaj, rebeliune si complicitate in fata legii.

Drumul de ieri pe E85 s-a dovedit a fi biletul meu catre acest club exclusivisit.

Motorina: 120 RON. Bucuria primului flash de avertizare radar primit: de nepretuit. Stirbita doar de necesitatea reala de a incetini seminficativ- nu luasem in calcul asta. Depasind zona 0, am folosit din plin privilegiul de a-i avertiza luminos pe ceilalti.

Ulterior flash-urile s-au repetat. Crestea inima in mine petru aceasta confirmare a statutului meu de Sofer. Atentionarile prin faruri erau tot mai dese, desi de multe ori nu vedeam nici un semn al unei posibile existente radar. Era clar, pur si simplu imi era recunoscuta valoarea! Cand flash-urile s-au repetat chiar si peste masura noului meu orgoliu soferesc, am inceput sa intru la banuieli.

Prima data m-am gandit ca iese fum din masina. Am verificat printr-o inspectie in oglinzi si presupunerea s-a dovedit neintemeiata. Nici vizual, nici la mana nu se simtea vreun fel de defectiune tehnica.

Apoi mi-am zis ca arat rapitor de bine incat nu se pot abtine ceilalti participanti la trafic. Cu siguranta era datorita ochelarilor de soare. Ii cumparasem special pentru condus, fumurii, imensi si blindati pe toate partile ca sa fiu sigura ca nu ma perturba nici o raza in ascensiunea soferistica. Ce fraiera ca nu-i purtasem si pe strada! Ce daca erau agasant de la moda?

Cand s-a innorat si mi-am scos ochelarii dar frecventa flash-urilor nu s-a rarit am banuit ca e vorba despre a damn good hair day. Deci asa, sa-mi tot prind parul in coc lejer ca sa nu ma gadile pe gat la drum lung.

Destul e destul- cum ar spune americanii- dupa inca alte flash-uri, nu mai conta motivatia, incepusem sa ma enervez si le raspundeam asemenea,in repetate randuri chiar.

Cand am oprit in parcare mi-am dat seama ca, bonus la biletul pentru clubul Soferilor primisem si unul pentru Asociatia Zapacitilor. Aveam faza lunga pornita.

Dorinte. Cand arunci o moneda in fantana, cand gusti ceva pentru prima data, cand prinzi un puf de papadie, cand ghicesti obrazul cu geana cazuta, cand rupi un iades de pui, cand spui aceelasi lucru simultan cu altcineva , cand iti apare o pata alba pe unghie, cand iti leaga firul de martisor la mana, cand suflii in lumanari, cand se schimba anul, cand iti arunci dintele de lapte peste casa, cand primesti un mail in lant.

Ai atatea ocazii sa ti pui dorinte. Constientizezi ceea ce vrei si esti cu un pas mai aproape.

De aici ai doua cai: iti pui busuioc sub perna, te plimbi insitent print-o zona cu porumbei, scotocesti gazonul squarurile de pe sosea dupa trifoi cu patru foi, scrutezi podeaua de langa casele de marcat dupa vreo moneda cazuta, te sincronizezi fortat cu colegul care-si umple ceasca de cafea ca sa ti iasa in cale "cu plinul", faci cumparaturi de langa primarie sa vezi macar o mireasa. Si astepti sa pice. Sau iei initiativa.

O singura conditie e: sa nu spui nimanui dorinta, fiindca nu se mai indeplineste.
E na?! Imi doresc echilibu.

“L’Etat, c’est moi” . Je veux etre tes jardins.















Je n'ai vu aucun Quasimodo,
seulement beaucoup d' Esmeraldes








La Boheme, en Montmartre









Once upon a February







Prochain arret Champ de Mars - Tour Eiffel. Attention a la marche en descendant du train.







Sur Seine









Greatness is in details

Bon, pro'abil ar trebui sa scriu, ca sa nu uit.

Saptamana asta a scos la iveala toate valentele din mine.

Au trebuit 4000m inaltime, 800km/h si turbulente ca sa-mi dau seama ca nu-mi e frica de ce e dincolo, dar deocamdata am atatea de trait aici. Sub influenta asta sau nu, muntii inzapezti din Austria, muscand din linia orizontului mi s-au parut cel mai frumos lucru din excursia la Paris.

Au depasit cu mult faimosul turn, la care cel mai mult m-a marcat faptul ca exercita o presiune pe sol de doar 4 kg/cm2 , adica egala cu presiunea unui om care sta pe scaun. Chapeau bas pour monsieur Eiffel!

Furnicarul din jur e obositor, sunt blitzuri pe Champ de Mars, in vitrinele bistrourilor centrale si la veceurile publice de la iesirea din metrou. Din bateau-mouche se vede mai calm orasul, sau poate ca perspectiva noua asupra monumentelor capteaza intraga atentie, cu blitz cu tot.

Sa nu ma dau dupa deget, turist agitat am fost si eu, all inclusive : poze cu Mona Lisa, cu Venus din Milo, sweet talk cu nenea de la Versailles pentru casti cu ghid audio ce nu intrau in pretul biletului, poze ilegale in dormitorul Mariei Antoaneta, lumanare candela aprinsa in Notre Dame, fredonat "ooo..shampelize" in timpul promenadei pe bulevardul cu acelasi nume, gaufre si vin rosu, mers blat cu metroul cu pretextul ca nu stiam ca La Defence iese din zonele 1 si 2.

Am fost geek, cu accente grave cand in mijlocul Pantheonului ma incapatanam sa inteleg principiul pendulului lui Foucault, sau cand la etajul doi, in fata avizierul din lemn masiv in Sorbona, aproape imi dadusera lacrimile.

Am fost si femeie, ramasa fara suflare si fara bani in Galeriile LaFayette, ca reactie la zona rondoului si la lenjeria de dantela mov inchis, la sold de la 50 de euro. Highlight-ul vizitei (sau mai pe romaneste bomboana de pe coliva) a fost sedinta de machiaj profesionist oferita de Mac pentru a testa noua gama de produse. Foarte buna...si cam atat! :)

Copil am fost ca niciodata cand, cu urechi de Minnie Mouse pe cap, portile de la intrarea Disney mi-au parut giganice. Nu stiu exact din ce cauza: poate pentru ca l-am pupat pe Duhul din Lampa lui Aladin, poate de la aerul sarat din tunelul piratilor sau de la aerului inchis din casa mortii, poate pentru ca am tipat din toti plamanii mei si ai urmasilor urmasilor mei in rollercoasterul lui Indiana Jones, sau poate de la glace de framboise savurata strengareste; cert e ca in RER spre casa aveam chiar vocea Patricei Kaas.

Am fost tanara responsabila la sedinta de consiliu a campusului si iresponsabila la petrecerea de bal mascat.

Cu toate astea, in colajul cu lucruri dragi, as decupa atmosfera pariziana din: cei care stateau pe jos, sprijiniti de perete sau de tulpina groasa a unui copac batran, pe cheile Senei, lumina difuza, portocalie a veiozelor din in si aerul dens din biblioteca Sorbonei, strazile inguste si abrupte din Montmartre, presarate cu portretisti cu barba, cei multi care citeau in metrou, cidrul si francezul brunet,cu plete de la petrecerea din campus.

Acum doi ani, cam tot pe vremea asta.

Ii spuneam lui Andrei ca cel mai nasol e sa nu-ti pui intrebari.
Mi-a raspuns ca cel mai frumos e sa-ti pui intrebari.

Acum, cu pretentia macar a varfurilor picioarelor pe pamant, adaug, fara forma reflexiva si cu complement direct.

Cel mai important e sa stii ce sa intrebi. Apoi pe cine.

De cand ma stiu mi-am dorit caine. Mare cat sa poata urca pe umerii mei in doua labe, latos cat sa-mi pierd degetele in blana lui si vioi cat sa ma alerge prin locurile nu-calcati-iarba din centrul parcului Patinuarului. Dupa ani de insistente, am primit pesti. Si anume 5. Tinuti intr-un bol de punch, la mine pe birou, alesi ca sa fie singurele animale de casa pe care n-as putea sa pun mana.

Dupa un timp perechea de gupy a facut cativa gupy mai mici. Dupa inca un timp, pestii adulti au mancat puii. Nu stiu daca chiar am vazut sau doar mi-am inchipuit, cert e ca acum am in minte imaginea pestisorilor pe jumatate scheletici, dar inca vii, unduindu-si coada osoasa , inotand firesc si degajat.

Dupa pui, au urmat gupy adulti la macel. Desi primeau de mancare. Desi erau specii care pot coabita.

Acvariul care pana nu demult statuse in vitrina din sufragerie era dotat cu un polonic de sticla si nici decum cu un aparat de oxigenat apa. Aceasta operatiune trebuia facuta manual, prin schimbarea apei la intervale de timp rezonabile. Numai ca rezonabil este un termen relativ, asa incat dupa ce o vreme a inotat foarte aproape de suprafatata impreuna cu ceilalti doi coacvarieni ramasi, pe xeno mascul l-am gasit intr-o dimineata lipit de covor. Sinucis.

Mobilizat de tragedia pestelui corai cu coada ascutita, tata s-a hotarat sa improspateze apa mai des. Intr- una din primele lui initiative de gen, manuind vitejeste strecuratoarea de ceai pe post de plasa de peste, a scapat-o pe femela xeno in chiuveta si dusa a fost cu suvoiul de apa pe gura de canalizare.

Ultimul ramas, mustacios si alb-gelatina era sanitarul. Denumirea acestei specii de peste vine din faptul ca face treaba unei instalatii de curtat apa- exact, nici din aia nu aveam- adica se hraneste cu mizeriile celorlati pesti. Ramas singur, nu e greu de intuit, a murit de foame.

Disclaimer: Asta nu este o pilda/poveste cu talc/simboluri. Se intampla prea multe chestii serioase in my real life, ca sa le pot ordona in vreun fel, asa ca prefer s-o las in coada de peste.